Revoluția fină

Giuliano De Laco deschise timid ochii. Ascultă cu atenție. Era liniște. Vocea din Turn nu se mai auzea ca în diminețile de până atunci. Nu mai chema nimeni oamenii la Marea Întâlnire unde aduceau cu toții laude Conducătorului Suprem. Cu speranță în suflet se ridică și privi prin hublou. Printre clădirile albe, gemene, uniforme, nu se zărea nici țipenie de Om Mecanic.

Asta era. Reușiseră. Erau în sfârșit liberi.

Liniștit își aprinde o pipă și își adună gândurile. Era viu și scăpase Lumea Nouă de tirania Conducătorului Suprem. Era erou? Poate. Nu-l interesa asta. Tot ce conta acum era libertatea pe care o câștigaseră.

Mai trase un fum din pipă. Prostul obicei de a fuma îl preluase pe când văzuse niște holograme istorice cu civilizația din Lumea Veche. Fusese marcat de oamenii ăia care trăiseră cu mult înainte de anul 0 (cam până pe la jumătatea anilor 2000 după Vechiul Calendar) chiar dacă aveau obiceiuri tare ciudate și își ocupau timpul cu fel de fel de acțiuni pe care Giuliano nu prea le înțelegea.

De exemplu, Giuliano nu-și putea imagina cum oamenii antici se puteau întâlni  în grupuri mai mari sau mai mici fără a fi supravegheați de miliție. Ba chiar erau diverse spații special amenajate pentru acest scop. Încă nu îi era clar care era denumirea acelor spații, căci prin hologramele istorice apăreau cu diverse nume, probabil pentru a deruta Supraveghetorii, gândea De Laco. Auzi tu, restaurant, club, terasă, parc, stadion… ce denumiri haioase.

Vorbeau liber, pufăiau din diverse recipiente, consumau produse după rețetele interzise de legile din Lumea Nouă. Dar păreau fericiți. Un sentiment de care Giuliano auzise de la cei bătrâni și pe care oamenii antici îl putuseră simți.

Îi plăcea istoria, dar foarte greu se mai găseau informații din vremurile de demult.

Cu gândul la trecut, Giuliano scoase dintr-o ascunzătoare din perete o poză pe care o păstraseră cu mari riscuri în familia De Laco din generație în generație. Era o imagine simplă, cu un preparat de hrană din Lumea Veche. O rețetă interzisă după legile Lumii Noi.

Dar tocmai ăsta era atuul lui Giuliano. Provenea din vechea familie De Laco, avea  rădăcini vechi în istorie. Cei din neamul lui stăpâniseră veacuri la rând tainele procesării laptelui. Și tocmai cu acest talent moștenit din bătrâni, cu rețetele familiei De Laco, Giuliano sprijinise Revoluția. Știa cum să producă hrană din resurse limitate pentru sutele de revoluționari. La ferma grupării revoluționare creșteau ca pe vremuri, dar pe ascuns, vite. Laptele îl procesa priceputul De Laco, iar produsele erau livrate pe front.

Din cartea plină de rețete a familiei De Laco, Giuliano învățase să pregătească produse din vremuri îndepărtate. Erau bune, sățioase și orice mâncare era pregătită în mare viteză. Și tocmai rapiditatea cu care erau gata mesele a dus la izbânda Revoluției.

Tot ce ieșise din mâinile sale pricepute fusese apreciat pe bună dreptate de toți luptătorii pentru libertate. Nu era unul care să nu fie fan brânza lui De Laco. Cașcaval, miez de lapte, brânză… cu astea câștigase Giuliano Revoluția… Revoluție care încă nu avea un nume… ar fi vrut să fie ceva fin, ceva alb… poate Revoluția Fină?

Iar acum, mândru de el, de realizările sale și de rădăcinile latine, Giuliano stătea în camera sa albă, simplă, pufăia din pipa veche și se gândea la viitor. Voia să ducă mai departe moștenirea și talentul său. Și parcă îl încerca un sentiment nou, necunoscut. Asta să fie fericirea pe care o simțeau strămoșii lui?

-Va urma –

Această primă încercare în ale SF-ului participă la SuperBlog 2013.