Avem echipă, n-avem valoare. Mare brânză.

N-avui ce face într-o zi și mă dusăi cu vărul să facem galerie la un meci de fotbal. Mare meci mare de divizia  a cincea la el în sat. Atât de important era meciul ăla că nici până în ziua de azi nu am aflat cine cu cine juca. Bănuiesc doar că era Speranța Șopârlița vs. Unirea Pârșcoveni sau ceva de genul.

La meci, ca la meci. Suporterii erau pe stadionul din sat, unde de obicei pășteau vacile, ca pe Estádio do Maracanã. Toți cu goarne, cu tobe și cu fulare colorate… dar cum nu aveau fulare cu echipele lor, au adus și ei ce aveau pe acasă… cu Steaua, cu Dinamo sau cu Universitatea Craiova – echipa aia originală, iubită de olteni.

Nici nu apuc să mă așez că mă și ia unul din fani la rost:

– Bă! Tu ești fan? Cu cine ții?

– Sunt fan, cum să nu fiu? Sunt fan brânză.

– Cum vine asta fan brânză, mă?

– Păi la ce echipe aveți aici, nu faceți mare brânză. Dar îmi place aici.

Până ai zice… brânză, îmi dă individul un fular și începem să facem galerie, că începuse marele meci.

Și se luptau fotbaliștii pe teren, chiar erau singuri împotriva tuturor: se luptau unii cu alții, se luptau cu lucerna care crescuse pe teren, se luptau cu suporterii care făceu glume nesărate pe seama talentului lor, fotbalistic.

– Băi Ioane, ce-ai brânzit-o!!!

– Haideți băieți, mișcați-vă mai cu talent, că parcă ați fi din brânză.

– Ia uite, frate, cum trec ăștia printre voi, parcă trec prin brânză.

Și bancurile pe seama vitejilor din teren se țineau lanț. Cum zicea cineva ceva, cum sărea altul cu vreun banc.

Dar ce pretenții putea să aibă cineva de la bieții „fotbaliști”, că erau obosiți de la muncile câmpului și alergau în reluare de parcă ar fi pe Lună.

– Hai Vasile, că de când ți-ai luat calculator și internet ai uitat și cum se mulg vacile.

Toate bune și frumoase, jucătorii se prefăceau că joacă, noi ne prefăceam că-i susținem. La un moment dat, Mărin-frizerul trage un șut și… ratează la mustață. (deh, deformație profesională)

Meciul se oprește, căci mingea șutată de Mărin frizerul ajunsese undeva prin grădinile de lângă stadion. Cum era singura minge, au pornit toți jucătorii să o caute printre roșii, ardei și ce mai aveau oamenii pe acolo. După câteva minute, vine râzând Vasile al lu’ Florica:

– Bre, hai că găsii mingea. E moale ca brânza. Fu înfiptă într-un arac, la Gică al Babii în vie.

– Bă Mărine, o pusăși și de mămăligă și de brânză. Cum mai jucăm fără minge?

– O aduc pe a lu’ fiu-miu, zice Mărin. E d’aia de cauciuc, da-i bună.

Se sfătuiesc arbitrii între ei și fără minge oficială nu se poate continua jocul. Se hotărăsc să-l considere terminat, scor 0 – 0, nimeni nu câștigă, nimeni nu pierde. Scor alb ca brânza.

Nemulțumire totală. Jucătorii mai voiau să joace, suporterii – să mai stea pe stadion și să se țină de glume, că oricum meciul nu-i interesa prea mult.

– Vezi bă Mărine, dacă nu erai zgârie-brânză și-i luai lu’ fiu’ tău un artex de piele, ne jucam și noi acum.

Și mai o glumă, mai o bârfă, trecură cele 90 de minute în care ar fi trebuit să văd un meci de fotbal. Dodată lângă Vasile al lu’ Florica apare chiar ea… Florica, nevastă-sa. Avea femeia aia o limbariță, că nici noaptea în somn nu se oprea din vorbit sau cel puțin așa umbla vorba prin sat. Și era de-o răutate, toată ziua îl cicălea pe bietul Vasile.

– Vasâleee, hai acasă Vasâle, că veniră neamurile de la București. Lasă folbalu’ fi-ți-ar folbalu’ să-ți fie, că nu de la folbal mănânci. Hai Vasâle că veniră neamurile și n-am ce să le pun pe masă. Toată ziua stai la folbal și io n-am o buca’ de pâine să dau la neamuri. Hai acasă, nu mai tremura ca brânza că te bat acilișea de-o față cu tot satu’. Hai acasă să faci mâncare.

Săracul Vasile al lu’ Florica, alb ca brânza, nevând încotro pornise deja cu viteză spre casă, cu nevastă-sa pe urme. De departe, încă i se mai auzea vocea Floricăi cum îl boscorodea.

Fără meci de fotbal și fără spectacol, viața la țară trebuia să își urmeze cursul. Sătenii s-au dus fiecare pe unde aveau treburi… unii la muncile casnice, alții la bodega din centru să comenteze meciul care nu se mai jucase și să-l compătimească pe bietul Vasile, care acum trebăluia prin bucătărie.

Așa mi-am pierdut cu meciul ăla o zi din viață și n-am facut până la urmă, nicio brânză.

Articol scris pentru SuperBlog 2013.