Băga-mi-aș picioarele în… bocanci

Ce poate fi mai rău pentru cineva decât să fie nevoit să se îmbrace cu ceea ce-i aleg părinții, îndeosebi mama?

– Ia asta mamă, chiar dacă e cu două mărimi mai mare. Ia așa, că mai crești, să-ți fie bună și la anu’.

– Da’  cât să mai cresc? Că am deja douăj’ de ani…

– Știi ce? Atâta timp cât eu plătesc, tu porți ce-ți cumpăr.

Cam așa funcționa la mine achiziționatul de haine, încălțăminte, căciuli și alte alea de acoperit corpul. Și uite așa luam haine lălâi pe care le strâmtam acasă, că doar eram… multitalentat dezvoltat, ca să zic așa.

Hai că la haine le mai făceam ce le făceam… dar baiul ăl mare erau încălțările, că pe alea nu avem cum să le mai modific. Puteam cel mult să-mi vopsesc în negru adidașii albi. Nu de alta, dar din cauza lor, a adidașilor albi, un amic îmi scornise și un fel de poreclă: Blackerul cu adidași albi. În fine, era o poreclă pe care o consideram puțin deplasată… din cauză că pe atunci ascultam mai mult thrash metal decât black metal.

Muream de necaz că nu aveam măcar o pereche de bocanci. Ca orice rocker care se respectă, trebuia să am din ăia solizi, negri, grei, buni și la ploaie și la zăpadă și la scandal 😉 .

Cam ca ăștia din poza de la officeshoes.

Muream când îi vedeam… în vitrină. Erau acolo, doar la câțiva centimetri și nu puteam să-i am, că alea erau condițiile… nu aveam slujbă, nu aveam banii mei, iar mama nici nu voia să să nu audă de bocanci.

– Ce??? Bocanci îți trebuie ție? Ia aici, ghete îmblănite, să-ți stea piciorul cald.

– Da’ îs galbene. Nu se potrivesc deloc cu hanoracul cu Iron Maiden și cu geaca de piele.

– Ce prostii zici. Doar nu faci parada modei, mamă.

Anii au trecut, m-am mutat în Oradea, mi-am găsit și slujbă, dar bani de bocanci tot nu aveam, că deh, nu rămâneam cu prea mulți după ce-mi plăteam chiria și toate facturile.

Dar într-un început de octombrie, cum-necum am reușit să-mi iau prima mea pereche de bocanci. Nici nu cred că erau second-hand… mai degrabă… third-hand, dacă există așa ceva.

Pe aici, pe aproape, în comuna Negreni, se organizează în fiecare an, un mare târg în primul week-end din octombrie. Găsești ce vrei și mai ales, ce nu vrei. Mega-talcioc, iar prețurile se fac pe loc, după cât de ușor de păcălit arată a fi clientul.

M-am dus special acolo pentru bocanci. La târg, ca la târg. Aglomerație, fum, praf, produse din toate domeniile, dar canci… bocanci, ca să zic așa. Ideea e că nu găseam de care voiam. Într-un final îmi găsesc perechea la care visam. Perechea de bocanci. Doar că erau cam mici cu un număr și aveau talpa oleacă înăltuță. Ei, na! Se întorsese roata… purtasem destul încălțări mai mari, venise timpul să port și mai mici. Nu stau prea mult pe gânduri și-i iau, că doar „se lasă” ei.

Mândru de achiziție, ardeam de nerăbdare să-i încalț și ies în oraș să mă întâlnesc cu prietena. Mergeam țanțos încălțat cu primii mei bocanci. Când m-a văzut cocoțat pe platformele ce tocmai le cumpărasem, la prietenă-mea i-a picat fața și cred că se cam ferea să ne plimbăm prin oraș.

Când îi cumpărasem, de entuziasmat ce eram, nu băgasem în seamă câteva detalii:

– nu erau doar oleacă mici, ci extrem de mici și mă strângeau îngrozitor;

– talpa nu era puțin înaltă, ci foarte înaltă… mergeam ca un cocostârc, că ăia aveau talpa mai înaltă decât avea prietenă-mea tocurile;

– la o a doua părere, se pare că erau bocanci pentru fete.

Oricum, am fost nevoit să stau toată seara cu tălpile strânse ca-n menghină. După aventura de-o seară cu bocancii, am mers o săptămână întreagă crăcănat, că la fiecare pas simțeam că îmi dau duhul de durere de la bășicile pe care le făcusem la călcâie și la degete. În săptămâna aceea, chiar mi-au arătat colegii de la servici că le pasă de mine, că mă întrebau îngrijorați ce fel de accident am suferit… e drept că atunci când aflau cauza, îi pufnea râsul.

Drept răzbunare, am dus bocancii la cizmar, să îi lărgească. Tot acolo cred că se află și în ziua de azi, că nu m-am mai dus să îi iau.

Tot nu m-am lăsat de mania bocancilor. Acum am o pereche de bocanci pe care… nu-i port, că au 20 de inele, iar dacă ar fi să îi încalț și îi descalț în fiecare zi, mi-aș pierde cam o zi din an făcând asta.