Alarma sună. Iar. Amânasem deja de câteva ori momentul, dar trebuie să mă ridic din pat. E greu. Și parcă fiecare zi începe și mai greu. Rutina zilnică mă roade, mă obosește din ce în ce mai mult. Aia e, zic, cred că îmbătrânesc. Și totuși…
În ciuda anilor care se tot adună, pe undeva, bine ascuns în mine, tot copil am rămas. Încă mă încântă jocurile, mă bucur de nimicuri… din fericire nu am uitat să fiu copil.
Nu e dovadă de imaturitate, ci mai degrabă o răzvrătire împotriva numărătorii inverse care intervine inevitabil odată cu trecerea anilor. Ce simplă era viața de copil… sau nu?
Orice joc, orice activitate copilărească aparent lipsită de vreo anume importanță, era de fapt antrenamentul, pregătirea pentru labirintul vieții.
Urzeala vremurilor de-altă dată, că vreau sau nu, face parte din mine. E în orice amintire, iar vreo năzbâtie din copilărie, odată cu trecerea timpului, e parcă mai frumoasă.
Din jocuri am învățat că peste tot sunt reguli care trebuie respectate, dar am intuit și că unele reguli trebuie încălcate pentru a izbândi. Tot prin joacă am dezvoltat capacități de a mă adapta neprevăzutului.
Chiar hârjoana de zi cu zi, din care mai ieșeam câteodată șifonat, era școala de luptă a vieții, din care învățasem ce-i aia competiție și dorința de a fi mai bun decât celălalt. Orice trântă cu ceilalți băieți, orice căzătură care se lăsa cu genunchii sau coatele julite mă pregătea pentru lupta cu greutățile vieții. Urmele de la răni erau semne de vitejie, mereu motive de laudă, ca într-o societate tribală de războinici.
Din joacă am descoperit și valoarea bunurilor. Orice jucărie nouă nu rezista prea mult în mâinile mele. Trebuia să aflu cum funcționează, iar curiozitatea mă împingea de la spate. Rezolvam repede… o lovitură bine plasată, carcasa era era spartă, iar misterul dispărea… bineînțeles, cu tot cu jucărie.
Era lumea mea de copil, iar eu eram rege. Fără coroană sau sceptru aurit, fără slujitori sau uzurpatori care să-mi vrea locul. Fără griji, fără responsabilități. Eram eu și atât. Eram… zeul lumii mele.
Era lumea perfectă, era o lume fără pic de tristețe… și nici nu făceam mari eforturi pentru asta, că doar totul mergea după bunul meu plac. Nimeni care să mă supere, nici eu nu deranjam, la rândul meu, pe nimeni, chiar dacă mai făceam vreo boacănă ca orice copil. Soldățeii de plastic nu se supărau pe mine dacă-i lăsam uitați o săptămână întreagă în vreo cutie de carton, nici ursulețul alb de pluș nu a plâns când i-am rupt o lăbuță. Nici măcar mingea de fotbal nu mi-a purtat pică cu toate că nu trecea o zi fără să fie lovită cu picioarele.
Dar lumile noastre de copii, interacționau. Și nu întotdeauna pașnic. Fiecare încerca să-și impună părerea, să-și demonstreze superioritatea. Ca în vremuri antice, aveam partea noastră de „pâine și circ”, cu lupte ca de gladiatori din care doar unul ieșea câștigător.
Prin Jocurile foamei noastre de glorie ne forțam limitele, ne depășeam temerile zi de zi. Cu inocența vârstei, eram capabili de adevărate acte de vitejie mai ceva ca în basme. Dar fără violența și ura care azi ne înconjoară. Învingător sau învins, eram aceiași noi.
De-am mai fi și azi, la maturitate, așa de încrezători în propriile forțe, de-am mai avea un strop din „nebunia” aia frumoasă și dacă am mai căuta să învățăm ceva nou, nu doar să credem că le știm pe toate.
De am mai fi puțin copii și am lăsa de-o parte grijile de om trecut prin viață, de ne-am putea din nou bucura de noi.
Acest articol, scris parcă-n joacă, participă la SuperBlog 2013.
Mihai
30/10/2013 la 4:12 pm
Daca suntem un pic copii in fiecare zi, nu vom imbatrani… Nici la 80 de ani!
separatoare cuseta
31/03/2017 la 2:49 pm
Este tratamentul cel mai bun pentru suflet sa ramai tanar pana la final!