Pizza la domiciliu – aceeași poveste, din unghiuri diferite

Din seria de amintiri chinuitoare, să vă povestesc o pățanie destul de ciudată, pornind de la o banală comandă la pizza.

Într-o bună seară, pe motive de foame combinată cu lene, pun mâna pe telefon și dau să comand o pizza… bună, aburindă, picantă. Deci, cu saliva curgând pe barbă  dau comanda. La capătul celălalt al liniei, cel care preluase comanda era foarte amabil, lucru rar pe aici prin Oradea. Și urmând cursul normal al lucrurilor, spun conștiincios și adresa, astfel ca pizza să ajungă sigur în mâinile mele.

E… aici e aici. Cum i-am spus adresa celui care îmi prelua comanda, brusc și-a schimbat tonul, vocea a început să-i tremure și a început să se răstească la mine. De trei ori a trebuit să-i confirm că datele de contact sunt corecte. Mi-a trântit telefonul în nas… și atât. Vorba aia: nici merçi, nici ′te-n cur.

Înfometat, nedumerit, fără a avea habar dacă pizza aia mai avea să vină vreodată… aștept. Mă gândeam să dau o oră timp de așteptare, până să fac altă comandă, la altă pizzerie. Nu de alta, dar să nu mă pomenesc dup’aia cu două comenzi la ușă.

Și da, comanda mi-a ajuns, iar tipul care a livrat-o mi-a povestit și de ce se schimbase cel care preluase comanda, la comportament, dar și la față – după cum aveam să aflu. Ok. Care ar fi fost șansele să se întâmple așa ceva?

Nu vă mai țin pe jar și schimbăm perspectiva, aceeași poveste dar prin prisma celuilalt.

E seară plictisitoare, o nouă tură la pizzerie, aceleași telefoane de la fomiști, cu „vreau pizza, dar fără aia și cu mai multă ailaltă, nici prea, dar nici foarte”.

„Ai dracului leneși, în loc să pună mâna să frământe niște cocă, să toarne niște bulion peste și să arunce trei felii de salam, s-o bage apoi 10 minute la cuptor, preferă să mă deranjeze pe mine și apoi să aștepte o oră” gândea el.

Se mai gândea la tânăra sa soție care îl aștepta nerăbdătoare acasă, nimic mai rău decât ca ea să rămână singurică acasă în nopțile în care el era la muncă… Ce se mai plictisea, sărăcuța, și… iar sună telefonul, alt înfometat care-l trezește din visare.

Preia comanda clientului, îi cere adresa de livrare și … să moară de inimă, nu altceva. Adresa este chiar a lui, deci un tip cere ca pizza să fie livrată la el acasă, unde trebuia să-l aștepte soțioara sa fidelă.

Îi trântește nervos telefonul în nas și încearcă să gândească rațional. Ce-i de făcut? Să-și sune soția și s-o întrebe … ce s-o întrebe?

„Auzi scumpo, e unu la noi acasă care vrea să mânce pizza?”

Să o livreze personal, însoțit de bodyguardul de la pizzerie?

Decizii, decizii. Deci adresa e în Oradea, bloc X, apartamentul 21? Sigur? Se mai uită încă odată la adresă. Da. Exact acolo unde stă el. Bloc X, ap. 21. Dar stai. E scara B, nu scara A unde stă el. Scara B! Be nu A!

Și își aduce aminte de momentul când cumpărase uscătoria de la etajul 4 din scara A a blocului X. „Domne, uscătoria poate fi făcută garsonieră, dar nu are număr. Apartamentele în scară sunt de la 1 la 20… hai să-i punem numărul 21” i se spusese la administrația blocului. Dar nu ce nu realizaseră ei era că scara B începea cu apartamentul 21, scara C cu 41 … șamd.

Păi nu? De ce să-i pună numărul 20 bis, cum se face în mod normal. Așa, cu două numere de 21, putea muri dracului de inimă.