Of, of, moda asta. Hipschetarul de azi.

Weekendul ăsta a trebuit să trec de o nouă probă. Și nu mă refer la vreo probă de concurs pentru bloggeri, ci la ceva mult mai greu. Proba de găsit un palton decent în ‘șpe magazine.

Așa îmi place să merg la căutat de haine. Îmi plac fețele negustorilor care mă întâmpină cu niște zâmbete de zici că-s făcute cu bisturiul de la o ureche la cealaltă. Și ce frumos le îngheață zâmbetele alea când ies nervos din magazin, după ce m-am uitat pierdut, cu o privire inteligentă à la Victor Ciorbea, la grămezile de cârpe pe care modiștii le numesc haine.

În fiecare butic e la fel, intru și se produce declicul. Tot sângele mi se adună în cap… ăăă… în ăla cu creier, că doar nu de erecții îmi arde în momentul ăla. Dar celălalt cap(ăt) nu trebuie ignorat; își are și el locul lui în această poveste, că se produce o legătură între el și morți de mame fiind introdus verbal în toate cele sfinte și în toți cei care dictează în ce se vinde, dar nu se cumpără.

Păi la ce haine se găsesc normal că nu mai faci deferența dintre un boschetar și un om cu stare. Hipsterii-s de vină, mama lor de prăfuiți care cred că-i „cool fatăăă” să împrumute pantalonii cu brăcinari ai lu’ bunicu’ și eșarfele de la mamaie.

La ce haine uzate de-a gata se găsesc peste tot, dar cu prețuri babane din trei cifre, nu-i de mirare că apare o nouă modă… hipschetarul. E ăla pe care dacă-l vezi pe stradă ți se rupe inima de el, la cum e îmbrăcat, săracul.

Știind ce coșmar mă așteaptă, sâmbătă mi-am luat inima în dinți, mi-am pregătit repertoriul de înjurături și am pornit la căutare de palton cu un model anume în minte, military, lung, negru. Ei aș. În Oradea nu s-a auzit de așa ceva. Peste tot dădeam peste cam aceleași modele. Ori din alea lălâi, de fâș cu buzunare imense în care să încapă sticla cu spirt medicinal, ori d’alea hidoase cu puf la glugă și mâneci, ori paltoane… de vară, din alea parcă frecate cu cărămida până se mai țin în trei ațe, semitransparente, numa bune pentru cea mai geroasă iarnă din ultima noastră sută de ani.

Sătul de hainele noi învechite de-a gata mă orientez spre alea învechite pe bune din outlet. Intru în primul, atras de înscrisurile imense din vitrina „Reduceri de 70%”. Zic… „oai ce noroc pe capătul meu”. Scap cu salariul întreg și mă și îmbrac. Da’  de unde. Reducerile erau făcute în purul stil românesc, adică lângă prețul real era pus altul, tăiat, cu 70% mai mare. Așa… să te gâdile plăcut la neuron și ai impresia că ai făcut o super afacere.

Geacă de fâș, aproape de pomană la „doar” 200 de lei preț „redus” de la 550. Geacă de piele din vinilin 250, prețul ăl mare peste 600 șamd. De dragul jocului de-a necumpăratul mai zăbovesc pe acolo, în chioșcul cu haine, că așa de mare era magazinul. Dau de o haină… nu arăta nicicum, dar nici hidoasă nu era. O combinație dubioasă între un hanorac, geacă îmblănită și fâș ca de trening. Mă uit la etichetă… surpriză: 130 RON… redus de la 4500!!!

Ceva nu-i bine… mă mai uit odată la prețul ăla „întreg”. Negru pe alb și tăiat cu dungă roșie…. 4500 RON. Mă gândesc că s-or fi încurcat ăia în zerouri și dau s-o iau, că la prețul de 130 era acceptabilă. Eee! Și atunci văd că ochii mei obișnuiți doar cu prețuri din maxim 3 cifre îmi jucaseră feste. Prețul redus 1300. Treișpe milioane o geacă?! Să nu mai zic că vine la pachet cu vreun defect pe care-l descoperi doar când ajungi acasă… că doar alea de la outlet cam așa sunt.

Îs pățit cu din astea, că am mai luat mai demult o geacă din outlet… era perfectă și când am ajuns acasă am descoperit că avea toate intrările la buzunarele cusute, de n-aveam unde să bag un deget.

Într-un final am găsit unul care se apropie mult de ce-mi doream… la 360 de lei cât am dat pe el, sunt un norocos. Trebuie doar să-i cos nasturii.