La McNeil Rogerius se angajează numai surde?

McNeil Oradea… un fast food bun, cu niște sosuri care creează dependență. Dar ce te faci când tantile angajate acolo – mă refer strict la McNeil din cartierul Rogerius – sunt, hai să zic, surde, asta așa ca să fiu mai discret… deși la cum se comportă cu clienții ar fi potrivite și apelative mai puțin delicate, gen: toante, proaste, răutăcioase sau nesimțite. Dar nu vreau să-mi aud vorbe cum că-s vreun porc insensibil care jignește gratuit, deci mă limitez la a le zice că-s „surde”.

Păcat de gyroșii ăia buni (gyrosuri, gyroase sau cum naiba o fi forma de plural). Oricât de buni ar fi, pe mine m-au cam pierdut de mușteriu. E simplu. Refuz să mai fiu tratat cu curul de către niște tanti angajate, de parcă ar trebui să mă ploconesc și să fiu profund recunoscător pentru o chiflă cu carne tocată și niște sosuri aruncate în scârbă și nici nu-mi convine să mă cobor la un asemenea nivel încât să mă scandalizez acolo.

Nu-mi pică bine să repet comada de patru-cinci ori, doar pentru că tantile nu pot amesteca niște ingrediente dacă nu au muzica dată imoral de tare. Că doar fără muzica dată la maxim nu ies gyroșii gustoși. Ce să fac? Să mă priponesc în mijlocul șandramalei și să urlu „Bă, ăsta e fast-food, nu discotecă, fi-v-ar manelele ale dracu’. Sunteți la muncă, nu în bodegă să vă dați pe șale pe ritmuri țigănești.” Nu pot, sunt chiar un tip finuț când vreau.

Ultima dată când am luat mâncare de acolo, mi-a pus capac. Subliniez ultima dată… Pentru a nu știu câta oară, a trebuit să strig comanda, de parcă aș fi chef Dumitrescu ăla de la Hell’s Masterchef.

– Patru gyroși cu ceapă și porumb

– Ce?

– Patru gyroși cu ceapă și porumb!

– Ce?

– Patru gyroși cu ceapă și porumb!!!

Și bineînțeles, au obiceiul de întoarce curul la client înainte ca acesta să termine umil tot ce are de spus și, normal, fără să confirme comanda. Păi nu? Mai bine să înțelegi greșit, decât să întrebi.

Și uite așa eu zic ce vreau, tanti înțelege ce vrea și mă aleg cu patru gyroși cu ceapă, fără porumb și… picant. Dar nu picant, așa, două-trei picături de gust, ci un strat gros de erős pista de parcă era întins cu mistria. Inițial mi-am zis că nu se cade să mă crizez și să refuz comanda, că doar îmi place mâncarea picantă. Ei aș, amestecul ăla nu se putea numi gyros picant… ci mai degrabă un imens sos de ardei iute cu un pic de gyros pe lângă. Iar de gust ce să mai zic? Ce-i ăla gust!? Că nici papile gustative nu mai am de când am mâncat chestia aia.

Tanti făcătoare de fast-food, sper să citească acest articol și patronul matale, să te ardă la salariu cum m-au ars și pe mine gyroșii ăia și la intrare și la… ieșire.

Și nu-s primul care o pățește cu tantile angajate… Altă dată, așteptând comanda tot acolo, la McNeil Rogerius, am asistat la o discuție între surdele care amestecau vesele ingrediente cu de toate în chifle:

– Aaa, să vezi că odată a venit unu și a comandat două gyrosuri, îi povestea una celeilalte. Și io am înțeles greșit și i-am făcut nouă. Ha, ha, ha.

Serios??? Nouă – două, porumb – picant, e tot un drac? Scumpe tanti întinzătoare de sosuri pe chifle, ați merita să primiți o comandă mormăită de genul „două gyros cu foarte mult porumb” și să faceți nouă … cu al dracului de mult picant, să vi se refuze apoi comanda încât să nu le mai puteți pasa la altcineva. Să vă alegeți cu o gaură în buzunar de ceva zeci de lei. Să vă dispară rânjetele de fețe. Poate așa vă învățați minte să fiți atente la comenzile date de clienții care vă plătesc salariile și să lăsați dracului manelele pentru ascultat acasă.