Era pe vremea pe când bancnota cu bărbosul de Iorga avea mai multe zerouri și tot românul era multimilionar. La magazin restul se dădea în gumiţe Orbit, de ziceai că suntem poporul cu cei mai sănătoși dinți. Oricum se știe ca românul preferă să se spele pe dinți cu Orbit, că doar mulți sunt alergici la pastă și periuțele le provoacă coșmaruri.
Ei bine, prin vremurile alea am încercat un mic experiment. Cum de jenă sau ceva asemănător cu bunul simț, când cumpăram ceva de la magazin, ori îmi luam cuminte gumița ori renunțam și la guma aia nenorocită și la rest dacă era sub zece mii.
Așa că timp de o lună de zile mi-am luat inima în dinți și tot restul în buzunar. Am făcut pe nesimțitul: vânzătoarea de la magazinul din colț îmi întindea triumfătoare gumița Orbit ca rest, eu îi ceream mărunțișul cuvenit. Se mișca încet când îmi dădea restul, doar-doar îmi pierd răbdarea și plec fără mărunțiș, eu stăteam cuminte până când îmi dădea și ultimul bănuț. Îmi arunca în scârbă un pumn de mărunt, eu adunam repede toate monezile ca să nu se răzgândească.
Tot mărunțișul adunat cu atâta sudoare ajungea într-o sticlă de plastic, tăiată artistic. Zi de zi admiram sticla cu bănuți și mă miram de cât de repede se umple cu bani. Și așa, o lună întreagă am făcut pe avarul, dar și PET-ul cu bani era din ce în ce mai greu.
S-a împlinit sorocul, a trecut luna și m-am prezentat cu sticla în brațe la magazin, că doar știam că tanti vânzătoarea era mereu în criză de mărunt. Am făcut schimbul, eu i-am dat bănuții, ea – bancnotele. Suma a sărit binișor de trei sute de mii. Cu banii ăia, îmi luam pe atunci un cartuș de Ronson de la traficanții de țigări din piață. Trei sute de mii era o sumă considerabilă pentru mine, care pe atunci aveam un salariu de doar cinci „bulioane” plus bonuri.
Bine, acum lucrurile s-au mai schimbat puțin, nu mă zgârcesc la rest și las și „taxa” de 10% la restaurant, dar numai dacă sunt mulțumit de servicii.
Cam câți bani crezi că pierzi lunar, așa, bănuț cu bănuț lăsat bacșiș la magazine?
