Amintirile mă chinuiesc – 4. Versuri țăcănite

Grea e viața de artist, noaptea vesel, ziua somnoros. Prin liceu eram într-o altă trupă de umor … Yo! (habar n-am cum de s-a ajuns la numele ăsta pentru trupă, total neinspirat). Oricum, trupa a fost draguță, fără mari pretenții, cu suișuri și coborâșuri, iar la un moment dat ajunsese la impresionantul număr de 6 membri.

Asta a fost așa, ca parte introductivă. Ce vroiam să vă împărtășesc sunt de fapt doua poezioare făcute pentru un număr al trupei, de un bun prieten, Dănă.

Iubărețul de la „furioși”

Mă relaxez profund în cămașa de forță

Și te visez iubito cum arzi ca o torță.

Camera-i albă, capitonată perfect

E liniște-n jur… ceva-mi bate-n piept.

Eu te iubesc abstract, în stranie geometrie

Și te doresc balistic, cu mama lui să fie

Și plâng că nu-s cu tine și râd că-s în azil

Aș vrea să fac cu tine, cămașă, un copil.

Gânduri de la „veseli”

Deci există inerție,

Cad și oameni și arici.

Cui îi face injecție,

Asistentul de servici?

Nebunia absolută,

Sigur, sigur s-a mai spus.

N-are chip de vindecare,

Îmi dați o pastilă-n plus?

Mulțam Sorin pentru versurile astea care încă mă „bântuie” și după mai bine de cinșpe ani.