De mic copil am avut o slăbiciune pentru articolele de papetărie. Dacă ceilalți erau tentați de mașinuțe, soldăței sau alte inutilități specifice vârstei, pe mine mă tentau pixurile și stilourile. Nu că aș fi fost vreun geniu neînțeles, dar încă de la vremea aia știam că e mai ușor să cari o mapă decât o sapă și mă pregăteam oarecum pentru viitor. Dacă mi-ar fi plăcut și școala la fel de mult cum mi-au plăcut pixurile, ce bine ar fi fost.
Tot prin primii ani de școală am descoperit bloggingul, deși termenul încă nu se inventase. Primele bloguri, cu ghilimelele de rigoare, erau adaptate vremurilor comuniste, încă, de atunci. Aveam câteva caiete în care scriam orice îmi trecea prin cap: un caiet era o sub forma unei culegeri de bancuri… un alt caiet era plin cu texte ironice despre colegi sau profesori, altul era cu informații despre trupe și muzicieni pe care nu-i ascultasem, dar, teoretic, le cunoșteam toate albumele.
Iar acele caiete erau citite de toți colegii pe ascuns, doar era mișcare underground, ce mama naibii.
Din păcate pentru buzunarul meu, nu am avut și spirit întreprinzător, să cer abonament de la cititorii fideli pentru articolele speciale. Și nici nu am primit vreo sumă de bani ca să laud vreun coleg care dorea să fie remarcat.
Cred că atunci aveam o cotă de like/share mai ridicată decât în prezent. Pentru a-mi apăra creațiile aveam chiar și logo și watermark. Cu talent și multă muncă îmi făcusem dintr-o gumă de șters o ștampilă. Nu erau pe atunci ștampile Trodat sau atâtea produse de papetărie ca în zilele de acum.
Era mai primitivă ștampila mea, dar își făcea treaba. Pe o gumă chinezească de șters (din aia cu două culori, care era la modă atunci), mi-am stilizat „în oglindă” porecla MÎLCO. Cu o lamă de ras, au urmat tăieturile în ordine aleatoare: două din gumă – trei din degete… și ștampila a fost gata.
Ce-mi mai plăcea să ștampilez. Ba chiar am făcut și ștampile pentru alți colegi… tot gratis, că așa era în socialism. Făceam muncă în folosul comunității… adică eu munceam, iar ceilalți culegeau roadele muncii.
Dar anii au trecut, am evoluat. Cel puțin tehnologic 😀
Nu mai scriu cu pixul pe caiete, acum am laptop. Nu se mai fac ștampile din gumă chinezească, ci se pot comanda ștampile online, cu diverse forme și multiple întrebuințări… USB cu ștampilă sau chiar pix cu ștampilă încorporată.
Acum am și blog în adevăratul sens al cuvântului, iar pentru o ștampilă oltelean.com am înlocuit guma de șters cu Photoshop-ul, iar mouse-ul e mai sigur de mânuit decât o lamă de ras. Dar talentul… ei bine, talentul nu se poate înlocui 😉
Acest articol participă la SuperBlog 2013.
vavaly
13/11/2013 la 4:59 pm
dragut ai tratat si proba asta. e adevarat, unii aveau blog si atunci. fiecare cu ce i placea: bancuri, muzica, poezii.
Iulian M.
13/11/2013 la 5:05 pm
Pot sa zic ca erau parca mai dragute „blogurile” de atunci. Era mai mult suflet in ele. Nu erau atinse de comercial.