Aventurile lui Pipicaca – 3. Pipicaca e protejat

Pipicaca e slab la bătaie. De fapt e atât de prost că și un sac de cartofi l-ar putea pune la pământ. Și bineînțeles că cineva trebuia să tragă foloasele de pe urma fricii lui de bătaie. Așa se face că a început să ia bătaie așa, ca din senin… din te miri ce motive. Dar nu de la noi, că doar n-om fi fost proști să ne spargem pușculița în bătaie.
Cum o lua pe coajă, Pipicaca venea fuga-fuguța la noi, cu mucii și lacrimile curgându-i pe bărbia-i strâmbă:

– „Iar ma bătu unu. Că-mi ceru ceva mărunt, io-i zisei că n-am, mă puse ăla să sar în sus și îmi zornăi mărunțișu’ la mine în buzunar. Îmi luă și tot ce aveam mărunt și mă și bătu. Vreau răzbunare.”

Răzbunare care nu venea gratis. Și nici pe datorie, nici pe țigări sau cafele, că alea oricum le scoteam de la el. Se accepta numai cash. Și după ce făcea ăla pe dracu în patru, primeam plata, ne duceam să-l omorâm în bătaie pe ăla care îl pocnise. După nici un sfert de oră, aparea agresorul cerându-și scuze în genunchi de la Pipicaca. Și Pipicaca, sugându-și caria, îl ierta pe nemernic, știindu-se răzbunat. Numai că ceea ce nu știa prostul, era că în sfertul de oră care trecea de când dispăream să-l jupuim de viu pe cel care îl batuse și până când venea ăla cu lacrimi în ochi să-și ceară iertare și să jure pe roșu, pe mă-sa și pe toți sfinții că nu se mai atinge de un fir de păr din capul și așa plin de cucuie al lui Pipicaca, nu avea loc nicio răzbunare, niciun scandal, nimeni nu era rănit, ci dimpotrivă, ne întâlneam cu agresorul într-un loc doar de noi știut, fumam o țigară, mai beam o gură de țuică sau ce se găsea, împărțeam banii cu bătăușul și discutam condițiile cu următorul agresor care să îl bată pe Pipicaca. Ăia îl băteau, noi îi salvam curul, Pipicaca scotea banul și se știa răzbunat. Afacere win-win.

Timpul trecea, banii veneau și Pipicaca lua bătaie de două – trei ori pe săptămână. Afacerile au mers „zeiss”, până când într-o zi, așteptam sa vină boul la noi, plângând că și-a luat iar bătaie. Și, cum era de așteptat, vine iar cu barba plină de muci și lacrimi, dar și cu ochii negri. De data asta nu mai luase bătaie de la vreun om platit de noi să-l caftească, ci idiotul se sprijinise cu fața de pumnii celui mai temut țigan din oraș. D’ăla… 2 metri / 2 metri, cu ceafa lată și cu palma cât capacul de WC. Pipicaca nu știa golanii din oraș și nici ce-i poate capul țiganului. Ca să fie treaba și mai bună, în loc să își ia bătaia, să tacă dracu’ din gura-i strâmbă și povestea să se încheie aici, boul l-a amenințat pe țiganul ăla borât că vine cu gașca și-l desființează… și pe deasupra i-a mai spus și cine îs vitejii lui protectori.

Ce a urmat e lesne de prevăzut. S-au terminat pentru vreo două luni aventurile noastre prin bodegi, plimbările cu gagicile prin parc și umblam numai în grupuri de minim trei pe stradă, căci peste tot pe unde ne duceam ne priveau „ochi negri, ochi de țigan” așteptând ocazia să ne zboare penele.

Al dracu’ să fie Pipicaca dacă i-a mai sărit careva în apărare de atunci, dar și afacerile noastre cu bătăuși plătiți s-au dus pe apa sâmbetei.