Amintirile mă chinuiesc – 1. Polițaii din banc

Faza asta o țiu minte de parcă fu… acum vreo zece ani. Fuserăm noi, ditamai gașca la o bodegă. Bine aghesmuiți, la întoarcerea spre case, râdeam la cea mai stupidă replică și cum unu tocmai terminase de spus un banc, deloc amuzant de altfel, nu mai aveam gură, ci doar un mare spațiu gol între urechi.

Bancul era ăsta: -de ce, când te legitimează polițaii, mereu sunt câte doi? – că unul știe să scrie, altul să citească.

Na, cum hohoteam noi pe seama polițailor din banc, hopa, dăm nas în nas cu garda. Bineînțeles că erau doi. Şi unul din ei ne ia la unșpe metri, că de ce facem gălăgie, că ne dă amenda, că mai știu io ce dracu’ abera ăla acolo…

Individul care spusese bancul de mai sus, fiind și mai treaz, încearcă să le explice ălora cu caschete, că suntem cuminți, că nu deranjam pe nimeni dacă încercăm să ne târâm în patru labe spre casă și că totul începu de la un banc.

Polițaiu, bățos, și ce banc era mă? cu polițai? faceți bâză de patrulă? gata… amendă… că parcă vă auzii cum urlați ceva de poliție… hai zi-ne și nouă bancu’, ce noi nu avem umor?

Nah… le zice ăla bancul… -de ce, când te legitimează polițaii, mereu sunt câte doi? – că unul știe să scrie, altul să citească… noi iar hahaha. Polițaii, nimic. Fețe fără pic de expresie, ochi goi, doar o mână întinsă: buletinele la control = amendă.

Ne conformarăm noi, ii dădurăm ăluia actele mult râvnite ; nea’ cascheta le ia, se uită pe primul buletin și-i dictează colegului: SCRIE MĂ!

Noi, eram pe jos, așa nu cred că am mai râs vreodată. Brusc și fețele aițilop-ilor s-au luminat, au devenit aproape umani, ne-au dat buletinele înapoi și abia abținându-se să nu râdă ne-au urat târâre ușoară pană acasă.