Amintirile mă chinuiesc – 8. Teroarea din vecini

Se zice că mai bine locuiești singur în pădure, decât între vecini răi. Mult adevăr e în zicala asta. Aș fi preferat pădurea decât vecinul de deasupra pe care îl aveam pe când stăteam în chirie în cealaltă parte a orașului.

Era bătrân, fanatic religios ziua și chefliu noaptea. Locuia singur, dar făcea mai multă gălăgie decât o familie cu cinci copii. Se plângea tuturor că e grav bolnav, suferind de toate bolile de pe fața pământului… dar când venea timpul să plece la barul din cartier își lăsa acasă toate bolile și fugea mai sprinten ca un adolescent.

Până să ajung să-l cunosc cu adevărat, îi credeam cu naivitate poveștile, chiar îmi părea rău de el și îl ajutam de fiecare dată când venea să se plângă de ceva la mine la ușă. Îl vedeam drept un bătrânel simpatic.

Periodic se ducea la vecinii care aveau animale și le ducea oale cu mâncare pentru câini sau pisici. Nimic dubios, părea un om care iubește animalele. Da’  de unde… Când i se strica mâncarea, o ducea la vecini, drept hrană pentru animale, știind că nefericitul care o primește nu îi va da înapoi vasele murdare. Și uite așa ajungeam să-i spălăm toți oalele-i unsuroase. Bineînțeles că nimeni nu-și hrănea animalul cu lăturile alea, dar decât să înceapă vreun scandal, îi făceau pe plac moșului,

Toate bune și frumoase (?) până într-o bună zi. Prima zi din de an. Obosit după cheful de revelion, fac și eu ochișori cu gândul la un început perfect de an: o prăjitură, un paharel de vin, o inundație în bucăturie, o porție de sarmale…

Hopa! Ceva nu se încadrează în peisaj. Un tavan îmbibat cu apă era fix ce aveam mai mare nevoie atunci. Ca prin vis parcă îl și vedeam pe vecinul de deasupra, îmbrăcat în scafandru, exact ca în reclama de la Groupama:

Plin de nervi, urc la vecinul să rezolvăm problema. Sun la ușă… nimic. Din apartamentul moșului venea un miros greu, de putrefacție. Yikes!!! Beculețele au început să mi se aprindă în cap. Mă gândeam la ce era mai rău… că deh… indiferent de necazurile pe care ni le provoca, era totuși bătrân, singur… Panicat, nu știam ce să fac mai întâi… să caut administratorul, să sun la poliție, la salvare, la popă… Într-un târziu îi aud glasul hodorogit din spatele ușii închise.

– Scoate-mă din groapăăăăă! Am căzut în groapă și nu pot să ieees!!!

Ca într-un film cu proști, eu pe de-o parte a ușii îl rugam să deschidă, el inchis pe dinăuntru urla să fac ceva, orice, numai să îl scot din groapă. Singura soluție – îi sparg ușa, să îl salvez pe moș „din groapă” și să pot să-i opresc apa.

Zis și făcut. Un umăr bine plasat, ușa cedează, intru. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce aveam să văd. Chiuveta din bucătărie era smulsă, apa țâșnea în toate părțile ca la o fântână arteziană, iar în mijlocul bucătăriei, în apă, stătea moșul în fund și urla ca o placă zgâriată să îl scot din groapă. Bine măcar că sticla de țuică o ținea strâns în brațe. A… și mirosul pestilențial venea de la o oală în care fierbeau niște oase. Nu carne, nu legume… ci oase. Și culmea ironiei: peste tot prin bucătărie era apă, mai puțin în oala aia cu oase, așa că oasele alea mai degrabă se prăjeau.

Despre despăgubiri, nici vorbă.

Ce bine mi-ar fi prins atunci o asigurare la Groupama să pot și eu să zic liniștit: „Când neprevăzutul te loveşte, loveşte-l înapoi. Rămâi relaxat și… fă-i o poză!” Și sunt convins că ar fi ieșit niște poze de autoconstatare foarte… interesante. Cum era și prima zi din an, nici nu am găsit vreun instalator dispus să vină. Groupama mi-ar fi trimis un specialist în maximum 4 ore. Plus că m-ar fi ajutat kit-ul pentru situații de urgență – un aparat foto de unica folosință, o lanternă cu dinam și mai ales, o pereche de ochelari de scafandru.