Și totuși suntem în România…

Oprește trenul în Sfântu Gheorghe. Nu în Sepsiszentgyörgy. În Sfântu Gheorghe. Dacă înfigi un compas în hartă, e pe acolo, aproape de punctul din centru al României.

Ușa compartimentului se deschide larg și printre o grămadă de bagaje apar un el și o ea. Un cuplu de bătrânei.

Veseli nevoie mare, zâmbitori, cei doi intră în compartiment și ne salutăm, că așa-i frumos:

– Jó napot kívánok.

Când le-am răspuns cu „bună ziua”, s-a dus dracu’ veselia. Le-au căzut fețele. S-au cătrănit de parcă-i înjurasem, iar pentru următoarele zece ore a trebuit să suport două perechi de ochi ce mă analizau din cap până în picioare. Mă uitam în gol, pe fereastră, iar în reflexia geamului îi vedeam pe cei doi vecini de drum cum mă țintuiesc cu priviri răutăcioase.

Cireașa de pe tort a venit spre dimineață, când, după ce au fost împreună la W.C., bătrâneii s-au întors aproape în fugă și agitați și-au verificat gențile. Nu cumva să le fi dispărut ceva în cele cinci minute cât au fost plecați. Nu cumva nenorocitul ăsta de român să le fi furat avuțiile.

Nu vreau să fiu înțeles greșit, știu că e un subiect sensibil. Nu dau doi bani pe prostiile extremiste. Am prieteni de naționalitate maghiară care, la fel, nu dau nicio importanță porcăriilor separatiste. Am colegi de servici unguri și nimeni nu face niciun fel de diferențiere… suntem doar oameni printre oameni.

Dar nici nu-mi pică bine ca primele cuvinte pe care mi le adresează vreun necunoscut să fie în maghiară, de parcă s-ar subînțelege că toată lumea trebuie să vorbească ungurește sau ca în cazul prezentat mai sus, să fiu privit cu ură de către niște… (h)unii cu care n-am nimic de împărțit.