Pe când oamenii normali se vaietă că au nevoie să-și încarce bateriile, eu mă dau de ceasul morții că trebuie să mi le descarc.
Atâta energie am în mine, de zici că-s pe Duracell. Cred că mi s-a umflat vreun condensator, ceva… și-i musai să mă descarc. Și mă descarc pe oricine și pe orice. Dau noroc cu vreun amic… zbrrr … sar scântei, se lasă cu furnicături. Deschisul vreunei uși, e o adevărată artă. Ca să atenuez șocul, trebuie să plesnesc bine de tot clanța. Dacă vreau să ma joc cu mâța… ei bine, nu mai pot să mă joc, că săraca fuge de mâncă parchetul când mă vede. Mi-a luat frica. S-o fi săturat și ea de atâtea scântei pe botic.
De schimbat hainele, le-am schimbat… tot nu scap de curent. Cizme de cauciuc nu am de gând să port. Și nici să umblu pe stradă cu o sârmă legată de picior să am împământare, nu ar fi o soluție.
Tot e bine. Măcar așa nu mă pot plânge că nu am volum la păr.
