Ce indepartate par vremurile cand imi bagam caramizi in buzunare sa nu ma ia vantul pe sus. Acum shaormele si kilele de cola se razbuna si chiar si colaceii adunati pe burtica au inceput sa faca la randul lor colacei.
Bine… exagerez si eu nitel, da’ tot imi vine sa dau cu burta de pamant. Deci primul pas, miscare. Pus pe fapte mari am alergat seara de seara, timp de doua seri, pana am facut febra musculara si la parul de pe sfarcuri. Dupa ani de sedentarism a fost cam greu inceputul, da’ intre doua pauze de tigara tot am reusit sa alerg 50 de metri. Greu, dar s-a meritat. Am reusit sa dau jos cateva sute de grame si sa imi mai albeasca vreo zece fire de par cand, alergand, am trecut pe langa o haita de maidanezi in calduri. Atunci sa fi vazut viteza. Cu sase-sapte-opt maidanezi incinsi dupa maine si Usain Bolt mi-ar fi inghitit praful.
Bun. De alergat nu se mai pune problema. Daca dupa cativa metri de alergat s-a lasat cu bataturi, dureri de organe si atat de aproape de antirabic, mai bine lipsa. Mai rontai o prajitura si incerc sa ma bucur de kilele care vor veni. Da’ tot e bine, oricum am citit recent pe blogul unei grase care lauda iaurturile diareice si hamburgerii de plastic de la WcDonald’s ca zaharul e bun. Trebuie sa spun ca sunt de acord cu ea. E bun zaharul. E bun pentru companiile farmaceutice si pentru guvernantii care pupa-n „trei litere” FMI-ul (scade numarul de pensionari).
La cate bunatati „sugar free” sunt peste tot si la cata sare e in toate alimentele, sa traim bine cat mai traim si, daca se poate, sa depasim macar Mozambicul la speranta de viata.
