Numai tată de fată să nu fii

Inevitabilul s-a produs. Degeaba mă gândesc că dacă aș fi luat în seamă schimbările ei de comportament, lipsa poftei de mâncare sau starea de agitație, totul ar fi fost neschimbat. Fără nicio catastrofă. Fără certuri.

Deși eram convins că plimbările ei dese în jurul blocului nu vor duce la nimic bun. Dar ce era să fac? Doar nu o putem ține închisă o veșnicie în casă!?

Cum am putut ignora toate privirile indiscrete, pofticioase, pe care le aruncau toți când ieșea ea la obișnuita plimbare pe aleea din spatele blocului? Cum de n-am observat cum își unduia corpul în mers? Cum putut să cred că o frumusețe ca ea nu va stârni pofte  meschine în golanii care stau toată ziua întinși la soare? Degeaba ma gândesc acum că poate dacă i-aș fi tuns la zero părul negru și lung ar fi fost mai puțin atractivă.

Totul a luat o altă turnură când l-am prins pe mârlanul ăsta soios călare pe ea. Cum a fost posibil ca dintre toți pretendenții din familii bune, ea să aleagă tocmai o javră hidoasă!? Un scârbos pe care îl mai văzusem dând târcoale blocului și care căuta mâncare prin tomberoane. Cum de a putut să-și dăruiască virginitatea unui gunoier jegos!?

Cum i-am surprins în „acțiune”, cu un șut bine plasat în boașele scârbei l-am zburat vreo 2 metri. Spre norocul lui, a și rupt-o la fugă. Lașul. Putea măcar să riposteze.

Acum mă simt trădat, mă învinovățesc pentru că aș fi putut face mai mult ca o asemenea dramă să nu se întâmple.  Simt că nu mai pot să îi ofer vreo mângâiere. De alintat nici nu mai vorbesc. Nici măcar o vorbă bună. Nimic.

Ne aruncăm numai priviri ostile prin casă și așteptăm momentul potrivit să înceapă scandalul.

Orice, numai tată de fată nu aș vrea să fiu. Dacă am făcut atâta caz că pisica nu mai e „fată-mare”, nici nu vreau să mă gândesc cum aș fi dacă ar fi vorba de copilul meu.