Cutremur cosmogonic să fie, dar să-l simțim și noi

Un adevărat politician știe cum să vorbească mult, dar să nu spună nimic. Jonglează halucinant într-o disonanță continuă până când audiența sastisită se pierde în acea mixtură elucubrantă.

Într-o prezentare facilă a termenului de cutremur cosmogonic, fie ca abstractizare în reflectare a realității, fie analog dualismului pepetuu prin implementarea conceptului filozofic al simbiozei dintre univers și ființa umană, dintre materie și spirit, prin contopirea natură – om, culminând cu nimicnicia umană în antiteză cu nemărginirea universului aflat în continuă expansiune, concomitent cu asimilarea de către om a miturilor religioase în aspirația eului către infinit, cu rațiunea înăbușită de aprehensiunea morții printr-o introspecție ingenuă, ne regăsim în situația mârșavă de a refuta ce este științific demonstrat. Finita existență a omului rezonează între inexistența sufletului, fapt care implică o moarte definitivă trupească și spirituală și inclinația spre cele tainice, în pregatirea noastră pentru eternitate, devoțiunea fiind menită să ne salveze de la degenerare.

Așa cum am spus mai sus, e ușor de înțeles, dar, vă rog, nu-mi cereți să repet.