Dacă ar fi să fac o comparație între mine,care nu pun piciorul prin biserică, fug de popi mai rău ca dracul de tămâie și când văd o biserică mă gândesc, de exemplu, cu regret la câte spitale ar putea fi finanțate cu banii cheltuiți la costrucția ei … și unul care se dă mare sfânt doar pentru că își face cruci mari de fiecare dată când trece pe lângă o biserică și se duce în fiecare duminică să se roage la poze cu personaje fantastice desenate pe pereții din biserici, cred că totuși, dacă ar exista Raiul, EU aș avea rezervat un norișor, chiar dacă nu știu, încă, să cânt la harpă.
E simplu: ipocritul credinciosul se duce la biserică și cerșește se roagă: „Doamne, dă-mi…”, „Doamne, ajută-mă”. Eu, în schimb, nu cer nimic. Îi pomenesc pe Dumnezeu, Isus și pe toți sfinții neconditionat, de mai multe ori pe zi. Nu mă gândesc la divinitate, pios, doar atunci când am nevoie, ci indiferent de starea psihică, tot timpul îl am pe Doamne-Doamne în cap.
Îl pomenesc pe Dumnezeu când sunt vesel, fiindcă 75% din bancurile pe care le știu sunt despre / cu el, Isus sau alți sfinți ; îi pomenesc numele când sunt stresat, zicând tare și apăsat: „Ooo, Dumniezo!”. Dar cel mai des îl pomenesc la nervi când un sincer „Fută-te Dumnezo” sau „Futu-ți Cristoșii mă-tii” valorează mai mult decat un „Tatăl nostru” spus cu capul plecat, doar pentru a primi ceva în schimb.
Văd zilnic cerșetori și ipocriți care se ascund în spatele rugaciunilor, vor să înmoaie inimi, să pară ceea ce nu sunt, să primească ceva în schimbul vorbelor. Eu nu cer nimic. Un „Fută-te Cristos cu crucea aia mare a lui” e sincer, spus din suflet, fără nimic ascuns dincolo de cele spuse.
Vaya coi dios…
