Vine un moment în viață când vârsta din buletin îți trage două palme să te trezești naiba odată la realitate. Iar adevărul e că realitatea e nașpa.
Chiar dacă am trecut bine de treizeci de ani și mă simt ca la douăzeci, se pare că nu întineresc pe zi ce trece, așa cum credeam. Chiar dacă nu mă deranjează să port o pereche de blugi găuriți, am cercei, păr lunguț și mai pierd o oră pe zi făcând misiuni murdare pentru mafioții din GTA3 (da, știu că-i vechi jocul, dar mie-mi place) și mai fac alte chestii d’astea adolescentine, nimeni nu m-a pregătit pentru momentul ăla în care copii vecinului au început să-mi zică respectos „Săru-mâna”.
Hai, treacă-meargă… copii vecinului au 4-5 anișori, dar chiar așa moș am ajuns, încât și cei care nu mai sunt puștani, ci au trecut de 20 de ani să-mi zică „vai, dar nu îmi pot permite să vă vorbesc la pertu, căci aveți și dumneavoastră o vârstă”?
Dă-i dracului de ani, încă nu-s moș amnezic. Încă mai pot să strig Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost și ochiul sclav … și mai departe nu mai știu. Ni mă, că am uitat. Mă duc să-mi iau pastilele.
