Singura țigăncușă care îmi place e Blackie. Are cam un an jumate, cântărește 2,6 kg, e drăcoasă, plină de energie și-i plac la nebunie șoarecii… să-i pupe și să se joace cu ei.

– „Mo, văzuși pă regele nostru de la Petroșani, că e mare barosan și la Italia, mo?” – „Mo, pupai-aș mustața aia a lui dă meseriaș, da’ ce bine-i stă în verde, când zice ăia că e concertu’?” – „Nu știu, mo, că nici mi nu mi-a plăcut școala, da-i frumos afișu’.”

Pfuuu… p’asta am auzit-o demult. Se zice că fu în Timișoara ceva profesor dat dracu’. Toți studenții îl urau, toți aveau restanțe la ăsta.

Văzui azi o fază care mă lăsă mască și care îmi aduse aminte că n-am mai ascultat de mult Tectonic. Dacă nu aveam mâinile ocupate cu două plase și n-aș fi fost în autobuz, sigur mi-aș fi făcut și cruce, aș fi făcut și mătănii și m-aș fi rugat și la Allah,

Oricare dintre noi a auzit o povestioară, iar care cel care o spunea se jura că e adevărată 100%, cu toate că prea era trasă de păr și prea semăna a banc. O să încerc să îmi amintesc legendele auzite și să le cuprind într-un serial. 1. Polițaii și ornitorincul. Cică era într-o bună seară, prin Craiova,