Amintirile mă chinuiesc – 7. O poreclă de demult

Când ești mic, toate prostiile se învață repede. O înjurătură se reține mai ușor decât o poezie cu greieri leneși maneliști și furnici fraiere. Păi ce crezi? Tocmai eu să nu fac excepție de la regulă?

Fiind ăl mai mic junior de pe stradă, toți „ăi mari” țineau morțiș să mă învețe cele mai trendy ziceri de bine. Aveam în cap o adevărată enciclopedie de înjurături. Cu cât erau mai colorate și mai alambicate, cu atât mai bine.

În ton cu vorbele de duh, fusesem învățat și cum să mă prezint frumos când cineva era curios de numele cu care mă pricopsiseră nașii. Astfel apăreau situații jenante pentru ai mei părinți, când ne întâlneam pe stradă cu vreun nene sau o vreo tanti. Desprinsă parcă din vreun scenariu de film cu proști, ar fi secvența:

Nenea / Tanti (cu voce pițigăiată): Vaaaai, ce băiețel cuminte. Câți anișori ai frumosule?

Eu (rușinat): Patlu ani, opt luni și ținți zile.

Nenea / Tanti (în culmea fericirii): Și cum te cheamă pe tine, măi flăcău?

Eu (mândru): Mîlcomete Iulică-Pulică.

Expresia de pe fețele celor care aveau proasta inspirație să mă întrebe de nume – priceless. Jena cu care se confruntau părinții – priceless. Bătaia pe care o mâncam dup’aia acasă – fără număr, fără număr.

 Ce bine că au trecut atâția ani de atunci și nimeni nu-și mai amintește porecla asta rușinoasă.