Chiar crezi că la spitalul privat e mai bine decât la cel de stat?

Oricine ar fi tentat să creadă că dacă merge cu o problemă la un spital privat și, așa cum ar fi normal, primește alinare în schimbul tarifelor exorbitante pe care le achită. Nu știu cum e la alții, dar la Spitalul Pelican din Oradea nu se ușurează starea pacientului, numai buzunarul acestuia. Deci e un fel de „și … nerezolvat și cu banii luați”.

Fapt: Prietenă-mea a călcat alaltăieri într-un ciob. Am încercat eu să-l scot cu un ac, cu o pensetă, cu o forfecuță de unghii… și alte obiecte din astea „medicale” pe care le mai avem prin casă. Ciobul se încăpățâna să iasă. Așadar ne vedem obligați să apelăm și la ultima soluție – medicul.

Pornind de la gândul că dacă mergem la Spitalul Județean, la Urgențe, pierdem prea mult timp, că-i prea departe și sigur așteptăm câteva ore pe hol până ne bagă cineva în seamă, alegem varianta de „lux”. Zis și făcut, mergem la spitalul privat. La Pelican mai precis.

Achităm taxa de consultație de 100 RON, suntem înștiințați că e posibil să mai achităm niște taxe în funcție de ce intervenții va face doctorul și … așteptăm să intre la chirurgie. La doctor, ca la doctor. Pacienți luați pe sărite, nicidecum în ordinea venirii. Bun, suntem obișnuiți cu așa ceva în România, deci nu ne stresăm prea mult pe tema asta.

În sfârșit, urmează consultația. Crezi că pentru suta de lei plătită la casierie, consultația e făcută ca la carte? În folosul pacientului? Aiurea. Timp total petrecut în cabinet – 5 minute, din care 30 de secunde inspectarea rănii, în rest vorbe: „ești studentă sau angajată? poți să-mi aduci adeverință de la locul de muncă?” și alte subiecte „relevante” pentru problema cu care s-a dus la medic.

Pe scurt, nu numai că a ieșit din cabinet tot cu ciobul în picior, dar și extrem de panicată. Tremura toată. Cică doctorul nu a găsit niciun ciob în jumatea aia de minut în care s-a uitat la rană, iar ca diagnostic dacă mai simte durere în picior … să vină în ziua următoare, pregătită pentru internare și operație la picior.

Pregătită  în sensul de a avea 200 de lei pentru costul operației, pregătită pentru o jumătate de zi de internare (care bănuiesc că se plătește – nu știu), pregătită pentru alte eventuale cheltuieli care pot apărea în timpul operației, că dacă vrei și anestezie – plătești extra.

Mă nene, e un amărât de ciob. Știi, o chestie mică înfiptă superficial în piele. De ce mama dracului să faci din țânțar-armăsar? Și dacă cineva îți vine la cabinet, îți plătește pentru un serviciu, cum poți să lași pacientul să plece în aceeași stare în care a venit? Pentru că spitalul Pelican e o mașină de produs bani, de-aia. Nu vă interesează decât să profitați de pe urma celor care-și caută vindecare, iar pacienții sunt luați la normă, contra timp.

Cum te poți numi doctor CHIRURG dacă nu identifici un corp străin într-o rană? Ei bine, eu am văzut ciobul ăla fără să fac ani de facultate de medicină, fără să am la dispoziție dotări spitalicești și fără pic de experiență în operații chirurgicale. Mama lui de ciob, era acolo, fix în mijlocul leziunii, doar că nu aveam o nenorocită de pensetă ascuțită. De atât era nevoie. O mână sigură și o pensetă cu vârf. Serios acum, nu exista o pensă mai de Doamne-ajută în tot cabinetul ăla de chirurgie?

În final, tot eu am rezolvat problema, după ce am trecut pe la un magazin de cosmetice și am cumpărat o pensetă de sprâncene mai acătării. Țac-pac, ciob scos, rana dezinfectată – problema rezolvată. Acasă. Că pentru doctori era un caz prea complicat. Și ne mirăm de ce românii secolului 21 încă își mai caută alinare cu leacuri băbești, iar medicul e ultima soluție la care apelează.

Cu „pelicanii” am avut și eu de-a face mai demult. M-au ușurat de 600 de lei pentru niște investigații, fără niciun rezultat concret.

În schimb, oricât de blamat ar fi serviciul de stat, atunci când mi-am rupt șalele sau când mi-am făcut operație la picior, pot să zic că am primit atenția necesară, iar problemele de sănătate mi-au fost rezolvate. Și fără să dau mită la nimeni.