Amintirile mă chinuiesc – 9. În sfârșit, am câștigat la păcănele

În goana după bani, mai ales nemunciți, un eventual câștig la păcănele nu suna deloc rău. Și cum în viață nu reușești dacă nu încerci, eu încercam din greu să câștig… doar că nu prea reușeam.

Oricum rezultatul era mereu același: dacă pierdeam toți banii la păcănele, normal, ajungeam lefter acasă. Dacă aveam vreun noroc prostesc și mai câștigam câte ceva, îmi adunam prietenii să-i cinstesc și ajungeam acasă tot fără niciun ban.

În timp dezvoltasem adevărate strategii de câștig, totul era calculat la milimetru, numa rezultatele tot întârziau să se vadă. Ca un făcut, mereu se întâmpla ca jucătorul să nu „vadă” combinațiile de mică-mare, roșu-negru, stele-verzi. În schimb dacă cineva stătea lângă, le ghicea aproape 100%. Așa că am profitat de elementul-surpriză și jucam pe echipe: atât câștigul, dar mai des, pierderea erau făcute jumi-juma cu partenerul care stătea lângă și (nu) ghicea cărțile.

Dar într-o foarte bună zi norocul ne-a zâmbit… dar ce zic eu zâmbit, de fapt ne-a râs în hohote… a râs și cu curul de noi.

Primise partenerul meu de poker electronic o sumă bunicică de mărci germane, că alea erau la putere pe atunci. Plecăm la Craiova, el să-și cumpere câte ceva, eu la plimbare, ochi beliți – gură căscată.

Cum am coborât din mașina de ocazie, vizavi de Electroputere, era un băruleț. „Hai să bem o cafea” Numa că acolo era un aparat de poker care ne tot făcea cu ochiul. Păi cum să rezistăm tentației? Eee… se pare că aparatul nu degeaba ne îmbiase să ne jucăm oleacă. Cât timp am băut două cafele l-am și golit de bani. Se anunța o zi de belea.

Schimbarăm locul și aparatul, ce să vezi, iar câștigarăm. Cu gândul la munții de bani ce ne așteptau în fiecare aparat, am uitat repede de ce pornisem de acasă. Am început să colindăm. Din bar, în bar, din aparat în aparat. Peste tot, ca un făcut, erau numai aparate darnice. Cum puneam mâna pe vreun aparat, cum se lăsa „vrăjit” de noi și dădea ce avea mai bun: careuri peste careuri, mai o chintă roială sau chiar „faivul”… adică, pentru necunoscătorii artei păcănelelor, careu plus o a cincea carte, obligatoriu un joker – combinația maximă ce se putea obține.

Deja se apropia seara când am pornit spre casă, cu buzunarele doldora de bani, când aflăm ca eram căutați… să mai primim niște bani restanți de la un spectacol, o sponsorizare ce tot întârziase.

Și atunci ne-a lovit. Musai să fi fost vreun semn divin, cum că pe undeva erau mulți bani care ne așteptau să-i câștigăm. Am mai luat cu noi pe încă unul, care completa trupa și am făcut drum-întors în Craiova. Direcția – un club de bingo.

Amețit de succes și cu gândul la munții de bani pe care urma să-i câștig, nici n-am observat că doar după două-trei cartoane jucate, făcusem deja un bingo. Mă uitam ca prostul la cartonul plin de x-uri și mormăiam, da’ așa, doar pentru mine „bă, făcui bingo; făcui bingo”. Noroc că ceilalți au strigat să se oprească jocul, că dacă era după mine, împărțeam premiul cu vreun alt câștigător.

După o noapte întreagă de jucat, după multe alte cartoane cu linii câștigătoare, veneam spre „căși” cu buzunarele îndesate de bani. Atâția bani nu mai avusesem niciodată, eram aproape bogat.

Dar de ce să ne ducem fiecare pe la casa cui îl are? Hai să ne mai oprim la o cafea, așa de dimineață, să ne lăudam cu succesul nostru la păcănele și bingo. Na belea. În cafenea era un aparat de poker. Plictisiți aruncăm o privire spre el și mai-mai să ne fie EKG-urile în linie continuă. Era poker din ăla cu premiu suplimentar, adică la un anumit careu se dădea un bonus. Parcă-l văd și azi, la careul de zecari, pe miza maximă, marele premiu. Treij’ de milioane. Cash. De vreo 300 de ori mai mult decât câștigam atunci pe lună ca barman fără carte de muncă. Cha-ching! Păi cu jumatea mea din câștig mă putem pensiona deja la nouașpe ani.

Am lăsat la o parte cafele, oboseală, tot. Și după nici o oră de combinații, creieri storși, degete încleștate, rugăciuni și toate cele din arsenalul unui jucător pătimaș, am reușit!!!  Am reușit să rămânem fără niciun ban în buzunare. Aparatul ăla nenorocit a înghițit chiar și mărcile germane ale colegului. După alte zeci de telefoane date pe la prieteni, împrumuturi și un lănțișoar de aur lăsat garanție, ne-am băgat mâinile până la coate în buzunarele goale și ne-am dus spre casă, faliți, ca în oricare altă zi.

Bine măcar că în timp am realizat că banul nemuncit nu trage la mine și mă mândresc cu faptul că de mai bine de 13 ani nu m-am mai atins de niciun aparat de jocuri de noroc sau mai bine zis, ghinion.