Trei albume, trei coperți

Ambalajul vinde conținutul. Că deh, așa suntem noi oamenii, superficiali. Și lucrul ăsta se vede și în industria muzicală. Coperțile albumelor… sau copertele, că-i tot un drac, trebuie să fie pe aceeași lungime de undă cu publicul căruia li se adresează. Corect. Doar n-o să vezi vreun rocker înrăit să cumpere un album ce are pe copertă un țigan borțos care-și etalează kilele dă haur.

Dacă în urmă cu ceva timp, pe când democrația românească încă puțea a comunism, conta doar conținutul, iar singurele coperți pe care le aveam la casete erau alea albe de RAKS scrise artistic cu pixul, acum pretențiile ne-au crescut și albumele musai să fie originale. Că, nu-i așa, românul urăște pirateria și nu ar copia un album nici să-l pici cu ceară… Mda!

Ce ți-e și cu tehnologia asta. Dacă nu mă înșel, prima copertă cu grafică digitală pe care a avut-o un album rock din România a fost prin ’94 – Nihil sine Deo de la Metalchrist. Era un mare pas. Acum orice puțalău poate amesteca niște sunete pe calculator își fotoșopează o poză și gata, e artist nene. Că doar tot românul s-a născut cântăreț, nu poet – că se descurcă mai greu cu vorbele.

Artwork-ul contează foarte mult în promovarea unei înregistrări. Câți dintre voi ați cumpărat un album doar pentru că vă plăcea coperta? Eu nu am făcut asta niciodată, dar niciodată. Cum să mă las eu influențat de o poză? Nu… Eu mă orientam după numele trupei, chiar dacă nu știam nimic despre ea.

Mă abat puțin de la subiect că trebuie să povestesc asta. Stăteam cu bunul meu amic de pe vremuri – Comoție și consultam listele cu casete de la Roka Rolla. Nu știam noi prea multă muzică pe atunci. Alegeam la întâmplare casete după cât de dur suna numele trupei. Musai să fie thrash / death / black. Cât mai dură, cu atât mai bună. Așa m-am ales și cu un album Incubus – Fungus Amongus. De ce nu? Doar avea toate premisele unei trupe „rele”, cu muzică „rea” – nume ciudățel, terminații în -us. Rău album, zău așa… așa de rău că l-am șters în ziua în care l-am primit.

Bun. Am încheiat paranteza, revenim la coperțile noastre.

Dar ce te faci când coperta albumului nu reflectă realitatea? Păi cum poți să iei un CD de pe care îți zâmbește galeș Bănică ăla micu’? Coperta unui CD de-al lui Elvis-pelvis de București ar trebui să arate cam așa:

Păi nu? Că dragostea lui Fane junioru’ doare știu mai bine alde Răduleasca sau zâna-cadâna.

O altă copertă care ar vinde bine în prezent și ar beneficia de reclamă „la greu” din partea antenelor voiculesciene ar fi pentru Metallica – … And Justice for All. Ediția românească:

Și uite așa, din bâlbă-n bâlbă, că și prostia e tot vorbă, ajungem la ce ne doare mai mult pe noi românii. Aș avea o sugestie pentru Paraziții și-n ce să-și bage cei 20 de centimetri ai lor (douăj’ de cm records bineînțeles).

Cam atât m-a dus capul acum. Dacă ai vreo idee de copertă de album, nu te sfii și folosește formularul de comentarii de mai jos.