Aventurile lui Pipicaca – 2. Pipicaca și laxativele

Să tot fi fost prin anul una mie nouă sute nouaj’ și ceva… pe când încă ne rupeam adidașii ăi noi și picioarele pe terenul de fotbal din curtea liceului, ne storceam coșurile de pe față și chiuleam de la ore să bem suc la TEC (pentru cei trecuți de-o vârstă, sucul la TEC înseamnă ceva) sau cafea amestecata cu coniac sau votca de Cluj și alte chestii care ne faceau ficatul cât Casa Poporului. Bineînțeles, pe banii lui Pipicaca.

Într-o bună zi, aduse unu la scoală niște laxative.

Și după ce ne-a dumirit ăla ce sunt alea laxative și la ce se folosesc, ne-am tot stors creierii cum să-i administram Ciocolaxul lui Pipicaca. Rezolvarea a venit de la sine și parca prea ușor. Apare Pipicaca și, la fel ca și noi, habar n’avea ce dracu e ăla Ciocolax și cu se mănâncă. Normal, am început toți să ne lăudam că luăm Ciocolax, că de aia avem noi mușchi, că pastilele alea sunt special făcute pentru întărirea organismului, că te dezvolti, că au o grămadă de aminoacizi și că dacă iei două-trei pe zi, crești într-o săptămână cât Făt-Frumos în șapte zile.

L-am aburit pe ăla bine-bine de tot, că săracu’ ajunsese să ne ceară aproape în genunchi să-i dăm și lui să încerce pastila minune. Ne-am lăsat mituiți cu un pachet de țigări și și-a primit omul pastilele cu indicațiile de rigoare… urma să le ia acasă, una înainte de masă și încă una imediat ce a mâncat, chipurile, să se fixeze mai bine vitaminele în organism, câte doua la fiecare masă. Și ăsta mânca de cel puțin patru ori pe zi, că-l băgase mă-sa la îngrășat, ca pe un porc în ziua de Ignat.

Am așteptat să vină urmatoarea zi de școală cu mai multă nerăbdare decât am fi așteptat prima zi de vacanță. Nu ne puteam opri din râs gândindu-ne numai la saracul om care urma să nu se dezlipească prea repede de colacul de la budă. Dimineața, la prima oră, toți care participasem la împărțirea pastilelor eram adunați, faceam presupuneri, ne lăudam la toți cu isprava noastră și râdeam cu gurile până la urechi. Dar rânjetele noastre urmau să se transorme curând în grimase.

Apare Pipicaca, care, contrar așteptărilor noastre, era calm, zâmbea și își sugea relaxat măseaua cariată, că ăsta era ticul lui când era satisfăcut, fără să dea semne că ar fi avut o zi … căcăcioasă. Se pare că Ciocolaxul ăla chiar îi priise omului, care fusese constipat de la sandvișurile cu care îl îndopa mă-sa. Dar parca zâmbetul lui era mai deformat decât de obicei și parcă ascundea ceva…

Măi frate, și cum s-a asezat în bancă, a început coșmarul nostru. A început ăla să își dea niște aere… băi da trăgea ăla niște fâsâite criminale de-a dreptul. Așa de tare îi puțeau bășinile că nici profesorii nu au mai trecut în partea din spate a clasei, unde erau locurile noastre. Degeaba erau toate geamurile deschise, că și aerul refuza să intre înăuntru. Toți eram intoxicați și căutam disperați o gură de aer, numai Pipicaca își afișa rânjetul satisfacut pe fața-i strâmbă, sugându-și tacticos măseaua cariată.